Gameboy: „Replay value”, după 25 de ani

În cazul meu ar fi vreo 12 ani, dar sentimentul este același: epic.

A pune mâna pe un GameBoy, un gadget atât de popular prin anii 90, este ca și cum ai pune mâna pe o bucățică de istorie. Desigur, eu am reușit abia prin 2001 să mă laud cu el și mă minunam cu faptul că pot juca Super Mario oriunde m-aș afla. Era negru, robust, greu, fără capac la baterie și fără sticlă protectoare pe ecran. Îl luasem cu 250.000 lei de la un coleg din școala generală.

Ca să înțelegeți de ce sunt așa de entuziasmat de bucata asta de plastic, voi aminti puțin situația din 2001 văzută prin ochii mei. Internetul era cunoscut mai mult prin dial-up și-l aveau doar cei legați la o centrală telefonică nouă. În cele mai multe case, telefonul fix era legat de două fire, și nu era posibil transferul de date.  Abonamentul la o rețea de internet se făcea numai în anumite zone ale orașului și costa cât un salariu minim pe economie, iar utilizatorii obișnuiți îl foloseau ca pe teletext: să primeasca prin email scoruri tenis live (cică), dacă știau unde să se aboneze, sau să citească despre remi online. Pentru jocuri, se vedeau cu prietenii la crâșmă. Era mai simplu.

Existau Game Cafe-uri, sau „la calculatoare”, unde se duceau puștii să joace Doom și Counter Strike.

Eu aveam tastatură cu casete care copia NES și Commodore pe nesimțite și urma să trec la primul gadget modern (cu 13 ani întârziere): GameBoy.

În timp ce alții aveau telefoane mobile (Nokia 3310), din ce în ce mai mici (Alcatel), iar la modă erau beep-urile între colegi (pentru că internetul nu era prea mainstream), eu aprindeam veioza pentru a prinde o claritate cât mai bună a ecranului de pe Gameboy. Cunoscătorii știu deja că primul dispozitiv din generație nu avea lumină de fundal, iar lumina naturală influența calitatea gameplay-ului. Trecusem, practic, de la clasicul terminator (cu televizor, transformator, manetă și casetă), la o variantă în miniatură, cu jocuri care se salvează și pe care le joci cel mai bine pe timpul zilei. Nu-mi păsa prea mult de aspectul ăsta.

Am butonat Super Mario Land 2 și l-am terminat. De vreo 8-9 ori. Casetele nu se găseau foarte ușor pentru că deja apăruse Gameboy Advance, iar cărămida mea nu suporta jocurile „avansate”. Un an mai târziu am dat peste un jackpot, o casetă cu Fifa, în care puteam juca cu România. Mai târziu a venit un Pokemon și un altfel de gameplay. Tot la lumina zilei, tot cu 4 baterii și un transformator de rezervă.

Cea mai grozavă întâmplare a fost cu o casetă pentru Gameboy Advance pe care am încercat să o bag în GameBoy Classic. Cu un cuțit zimțat de bucătprie (de pâine), am tăiat butonul de pornire al jocului, ca să nu blocheze caseta, după care am tăiat caseta pentru că avea margini de protecție și nu intra în soclu. După câteva ore de muncă bine și după ce am conectat pinii, am reușit să pornesc. Mesajul de pe display: Joc compatibil doar cu GameBoy Advance.

L-am vândut cu 300.000 lei ca să îmi iau un Motorola C350 (presiunile copilăriei).

Acum, după mai bine de un deceniu, am așa ceva:

Este un Gameboy Original, în variantă Clear, apărut în 1989 (seamănă foarte mult cu un Play It Loud din 1995, doar că îi lipsește indicatorul din denumire). Am capac de baterie, sticla de protecție este clară (fără zgârieturi) și vreo 4 jocuri special pentru el: Robocop, Mickey’s Dangerous Chase, Dr. Mario și Addam Family: Pugsley’s Scavanger Hunt (da, ăla de pe NES). M-a costat cam 50 de lei și a meritat fiecare bănuț.

Pe lângă el am mai luat un GameBoy Advance SP, cu alte 5 casete, printre care vreo trei sunt din seria Pokemon, iar una este Legend of Zelda (clasic, ftw).

După aproape 13 ani, vă spun: pe lânga ele, jocurile de pe emulatoare și cele de pe telefoanele mobile sunt aproape zero la capitolul replay value. Oricât de avansată ar fi grafica, părerea mea este că nimic (nici S4, nici S5 și nici 5S) nu se poate bate cu o consolă portabilă făcută de Nintendo.

PS: caut casete 😀