Critica modernă românească definită de „penibil”. Cuvântul „penibil”

Ce ţine literatura clasică legată de ziarul online dacă nu un critic şi o critică? Cuvîntul?

Ceea ce era „frumos” la literatura clasică era că nu orice om de rând putea să comenteze la adresa autorului în mod public. Adică îşi putea exprima el gândurile de faţă cu familia sau cu prietenii, dar în niciun caz cuvântul său nu ajungea la urechile autorului. Pentru asta trebuia să aibă o şcoală, o educaţie, un număr de articole de critică universală sau filosofie publicate şi cine ştie câte referinţe de la universităţi străine.

Apoi cu ziarele se poate spune acelaşi lucru. Dacă te duceai să cumperi un ziar, singurul lucru care-l puteai face era să te întâlneşti pe stradă cu autorul unui articol şi să-i transmiţi cartea de bucate cu privire la cele scrise de acesta. Altfel făceai o referinţă la ziar care te lua în considerare dacă ai fi avut o şcoală, ai fi fost om politic sau dacă ai fi avut îndeajuns de mulţi bani încât să fii respectat. Acelea erau condiţii elementare ale unui critic.

E vorba de istorie şi de criterii, dar pentru ca o critică să fie băgată în seamă trebuia ca totul să fie argumentat. Acum nu mai este aşa, pentru că oricine îşi trage un fir şi s-apucă de trimis impresii şi opinii peste tot pe unde apucă fără a mai ţine cont de cuvintele pe care le alege. Astfel se ajunge ca o mare parte din articolele unui ziar să fie diagnosticate cu „penibil”. Te uiţi pe un ziar, citeşti un articol,  iar mai jos apare cetăţeanul turmentat care cu două fraze începe să împuşte: „sunteţi penibili”. Şi omul e ferm, că dacă cineva comentează ceva la el nu mai scoate niciun cuvânt pentru că este prea important să se argumenteze.

Acum fiecare introduce termenul la atitudini distincte. Cert este că niciodată nu va ieşi ceva care să nu fie penibili, iar asta nu o zic cei învăţaţi cu mii de articole publicate în spate. Nu, asta o zic cei care citesc cel mult ambalajul de coca-cola şi care nici nu se sfiesc să arunce numele „penibilului” în van. Şi sunt două motive destul de simple pentru care se ia în calcul educaţia unui astfel de critic modern:

1. să judeci un articol printr-un singur cuvânt trebuie să ai droaia de referinţe în spate. Adică trebuie să fii ultra respectat de alţii, cu stimă comună, cunoştiinţe de tine comune, iar lucrările tale să denote importanţa acelui cuvânt aruncat.

2. să judeci un articol ca simplu cititor trebuie să ai logica în spate pentru ca critica ta să valoreze mai mult decât să-ţi sublinieze incultura. Adică trebuie să cunoşti mai întâi termenul penibil, apoi înţelesul articolului – să ai cunoştinţa de cauză şi să cunoşti cât de cât domeniul.

Bineînţeles, în ambele cazuri, criticul modern să aibă un nume. Aşa se face că majoritatea doctorilor în „penibil” sunt de fapt anonimi, semnaţi şi dedicaţi fără dorinţă de a fi recunoscuţi şi rejudecaţi. Asta dă importanţa cuvântului şi tăria argumentului: acceptarea contrei.

Şi totuşi, dintre cei care scrieţi şi sunteţi criticaţi – cam cât de penibili sunteţi sau aţi fost? Sau de câte ori aţi citit despre penibilitatea altora din perspectiva criticilor moderni şi anonimi?