Roman Irosit: Imputernicirea. Partea a 2-a

Si totusi stau aici si ma uit la ea de parca mi-ar pasa vreodata cine e sau de unde vine. Ea nu exista pentru mine asa cum nu a existat niciuna, toate sunt la fel. Inainte sa mor, trebuia sa plec intr-o calatorie din care nu aveam dreptul sa ma intorc. Si nu aveam nimic de pierdut, caci nimanui nu-i pasa de mine pe-atunci. Eram la fel de mizerabil cum sunt si acum, diferenta este ca acum totul este mai simplu de vreme ce am trecut pe lumea cealalta. Ei inca nu stiu ca o viata nu inchide un destin. Patetici. Niciodata nu au fost capabili sa inteleaga lucrurile elementare. Totul este o iluzie, carti jucate prost de oameni incompetenti. Si totusi ea continua sa se uite la mine. Ma streseaza, Observ un cutit pe un covor nematurat, putrezit de timp. Straluceste in faţa mea si parca as vrea sa o omor. Nu pentru ca imi face ceva rau, simpla ei prezenta ma scarbeste. „Iti mai amintesti ce ai facut? Bineinteles ca nu.” „Ce-am facut?” „Toate ati facut si nu v-a pasat”. Nu mai rezist, iau cutitul in mana si simt ca am puterea de a-i controla viata. Femeie nenorocita, nu merita efortul. Sa se chinuie, cum m-am chinuit eu in mormant, intr-o viata in care iadul nu mai este un mit. Asta e realitatea in care traiesc acum, in care am trait si atunci cand eram prea orb de „umanitatea” mea. Se apropie de mine, ce tupeu! Imi zice ca cealalta a decedat acolo, in beci, imediat ce am iesit eu. Are un ton sumbru, de parca ar fi trebuit s-o mint ca-mi pare rau. Nu-mi pare rau. Nu-mi va parea rau. Nu a fost nimic decat un serviciu, un obiect. Ma intorc spre iesire. „Daca mai vii dupa mine, te iau de cap si te izbesc de toti peretii pana simt cum ti se zdrobeste craniul.” Nu mai suport sa pun mana pe usile murdare care-mi stau in cale. Le lovesc cu piciorul. Este o duhoare cumplita, de parca nu eu as fi locuit acolo, ci o duzina de porci. Sar din balamale, se rup bucati, si ma simt bine ca pot sa lovesc ceva cu atata usurinta.

Sunt slabit, simt asta. Scarile din fata casei sunt rupte, geamurile sunt sparte, acoperisul nu mai exista, ci doar mici bucati de tabla ruginita pe ici colo. Soarele nu a mai iesit de saptamani intregi. Un copac nu mai e verde de ani buni. Am mancat cacaturi, tot felul de gunoaie puse in conserve. „Deci, asta ati facut voi? Si cu taxele voastre si cu toata duhoarea ce era la gurile voastre cand ziceati ca totul va fi investit in mediu… si asta e mediul.” Ma asez pe o treapta ce pare ca a supravietuit. Nu prea mai am ce face. Timpul a distrus mai mult decat razboiul. E o lume in care prostia radiaza la nivel universal. Nu e de mirare. Pentru ei am fost impuscat, ca sa se ajunga aici.

Ma ridic usor. Merg spre iesirea la strada. „Sunt incredibili”. Teroare, crima, razboi, moarte, boli si oamenii tot se caca pe unde apuca. Aleea este plina de asa ceva. „Si mai aveau pretentii sa investeasca in programe de educare.” Si, au trecut doar zece ani de-atunci… „Am ramas singurul care stie ce inseamna o viata irosita?”