Retardaţii sociali au trăsături din Cartoon Network şi din cinema

Un articol semnat după expresia: „ca-n filmele cu proşti”.

Reciteam zilele trecute câteva ameninţări cu moartea trimise şi mă gândeam aşa melancolic: „Dom’le, nu se mai fac filme ca pe vremuri„. De ce tocmai această afirmaţie? Este simplu. Citind aceste cuvinte ameninţătoare trimise de către persoane amatoare de filme clasice cu mult sânge, am realizat că a vedea un film bun nu înseamnă doar a-l critica pe măsură şi a-l accepta drept o artă sau o parte de cultură. Acum trebuie văzut filmul şi luat ca exemplu.

Ş-apoi câţi de Al Capone şi Vito Corleone se pot redescoperi printre acele rânduri nu se poate zice. Cert este că-s mulţi al naibii. De altfel, cam toţi cei fără abilităţi sociale mediocre sunt pasionaţi de personajele din filme sau din desene animate. Dom’le, dar sunt atât de pasionaţi, încât ajung la un moment dat să se victimizeze chiar ei şi să se creadă acele fiinţe cu viaţă grea, plină de eroism şi de respect. Nu se ştie? Superman e la două blocuri de tine.

Faimoasa viaţă a lui Lex Luthor, în caz că nu vă era cunoscută. Ştiţi povestea aia în care vine unul şi ameninţă că-ţi taie familia şi va scuipa pe mormântul tău şi că va dansa pe suferinţa ta şi a familiei tale? Ăla e prost. Dar, acelaşi prost, a fost învăţat de la cei mai buni. Adică pot să jur că am auzit exact aceleaşi replici într-un film bun cu gangsteri americani din anii 70. Tragedia este că ăia nu se lăudau cu trei zile înainte să facă ceva. Pur şi simplu se duceau, îi spărgeau faţa lu ăla, o tăiau pe nevastă-sa, i-o violau pe fiică-sa şi gata. Scurt şi la obicet. Dar nu, acum se practică alte treburi. Acum se ameninţă, că bagă ei frica şi cine ştie, poate s-ar duce victima să-şi ceară scuze şi apoi s-ar împrăştia vestea că tare periculos a mai fost ăla. I-a zis că-i taie familia.

Dom’le, cel mai frumos e la ţărani. Dai la un ţăran un film cu Chuck Norris, a doua zi prinde pe unu la cârciumă, îl ia acasă, îl leagă de pat şi-l pocneşte pe ăla cu lemnul peste picioare. Băga teroare în el exact cum păţea bătrânul erou din Vietnam. A doua zi îl vezi la ştirile PRO TV că-i vedetă. Păi da nu? Adică asta înseamnă să-ţi intre cultura în cap.

În fine. Îi ştiţi pe ăia care se pun în genunchi şi spun: de ce eu? de ce acum? de ce mie? . Aţi auzit de Cartoon Network. E postul ăla pentru copii mici la care te uitai prin 96 şi te bucurai când vedeai Laboratorul lui Dexter. De la „Why?” până la „No” de treizeci şi ceva de caractere continuare cu litera „0” nu este decât un pas. Ş-apoi se punea săracul Dexter în genunchi într-o zi ploioasă şi începea să ragă la ăl de sus că de ce tocmai el şi etc. Acum e altă treabă. Te duci la şcoală, îţi iei în primire o notă mică, mergi acasă şi te-apuci să ragi ca boul: „Nu-nţeleg de ce mie? De ce eu? De ce tocmai eu?”. Până aici e totul normal, dar când vine replica aia cu : „De ce mi se întâmplă toate numai mie?” e deja din domeniul SF. Cartoon Network era la putere.

Îi ştiţi pe ăia care au păr mult, care urăsc socializarea? Ei bine ăia se numesc Emo. Mai există o categoria de persoane fizice care au stări schimbătoare. De regulă, ăştia sunt ăia care tocmai ce au terminat de văzut Matrix. Vin la tine şi vorbesc pe tonul lui Neo. Nu comentează. „Vai, dar mai misterios eşti lua-te-ar dracu”. Stau deoparte, nu se bagă în seamă decât atunci când nu este nevoie. Adică doar atunci când nu este nevoie. Vine la tine, vede că încerci să faci ceva şi zice aşa pe un ton de super erou: „dă la mine”. Face exact ce ai făcut şi tu, vede că nu poate, şi pe acelaşi ton al lupului singuratic, ăla misterios, zice: „n-ai ce să-i faci, e stricat”. Păi, ‘tu-s ceapa mă-tii de specimen semicretinoid, de ce lambada mea crezi că mă chinuiesc să-l repar. De bun ce e?

Nu-i nimic băieţi. Şi eu am trecut prin starea asta. Şi prietenii mei. Şi prietenii voştri. Dar pe la 7-8 ani. Apoi a fost la modă Street Fighter-ul.

PS: Nu mai zic nimic de statusurile sau comportamentele mesăngereşti.