Povestea ziaristului care nu va apuca pensia

Dacă iei un ziar prost şi găseşti în el un articol bun, te uiţi la autor şi îi vei reţine numele mult şi bine. Dacă iei un ziar bun cu un articol prost, te uiţi la autor şi îl vei ţine minte la fel de bine. Problema este, care din cei doi ziarişti a obţinut ceea ce şi-a dorit? Raspunsul este simplu. Niciunul.

Pentru că de cele mai multe ori, numele semnat sub un titlu de articol e doar o formalitate ce-l obligă sau poate înseamnă doar o mică satisfacţie personală. A început să scrie pentru că cineva i-a zis că are talent şi stofă de jurnalist. A început să scrie chiar dacă nu a urmat o facultate ca restul oamenilor de presă care se respectă într-un bordel de lux. Numele lui este incognito şi este sigur că nu va apuca să se bucure de prima pensie. De ce? Pentru că dimineaţa se scoală, pleacă să scrie şi seara se închină pentru un subiect de a doua zi. Primeşte puncte în plus dacă se autodistruge între timp. Nimeni nu a auzit de el, iar când numele lui vine în discuţie deja urmează o întrebare ce l-ar fi ucis pe nemuritor: „Cine e ăla?”.

Povestea lui e simplă pentru idioţii care citesc un om după numărul de căutări pe google. A scris întâi pe la Monitorul, un trust jalnic la nivel local, şi probabil că ar fi vrut să fie băgat în seamă şi temut. Acum îşi sperie doar hârtiile de pe birou şi aruncă înjurături şi cuvinte delicate pe o tastatură. Dar nu le scrie. N-are voie sa scrie. Trebuie să stea şi să aştepte subiectele decedate politic, subiectele care nu vor crea scandaluri şi bineînţeles, subiectele care nu interesează decât pe cei care nu se pot bucura decît de un ziar fără pretenţii.

Doişpe ore de muncă, plecări pe teren, interviuri, telefoane date. Opt zile pe săptămână în căutare de subiecte de prima pagină în domenii de interes secund şi articole forţate căci sclavagismul din presă nu trebuie să fie prea evidenţiat. Iar timpul liber face toata treaba, că a doua zi trebuie să iasă un subiect de primă pagină, iar fără pachete de ţigări şi peri smulşi de nervi încărcaţi ce nu pot fi înecaţi în sticle de vin – nu iese nimic. Poate doar un articol de interior.

Cam asta e descrierea scurta a celui ce nu va lua niciodată premiu pentru cel mai bun ziarist, dar care este sigur că bătrâneţea nu-l va ajunge, nici măcar de dragul unei linişti româneşti de a-şi privi trecutul într-o cană cu ceai fiind paralizat la pat, cu scutecul neschimbat.

Viaţă bună, ce să mai vorbim? Povestea lui Andrei Ştefan.