Ca să înțelegeți diferența: când citiți despre „Primarul [nume]” sau „Primarul [partid]” înseamnă că citiți un comentariu politic. Când citiți despre „Primarul [orașului]” sau pur și simplu „Primarul” , sunt 90% șanse să citiți doar un comentariu administrativ sau civic, adică ceea ce te interesează dacă te declari „apolitic”.
Cu plăcere.

Eu am făcut educație sexuală în școală, în clasa a 8-a, prin câteva lecții la biologie. Desigur, cu mult înainte de clasa a 8-a, știam deja despre ce este vorba, pentru că părinții mei au fost nevoiți să îmi explice ce scria pe pereți, ce țipau vecinii prin fața blocului și, mai ales, ce țipau colegii de clasa a 2-a sau a 3-a, când își transmiteau chiștoacele de Carpați.

Unde vreau eu să ajung este că necesitatea introducerii educației sexuale în școli poate fi decisă doar de stat, nu de părinți și nu de preoți. Statul măsoară cel mai bine dacă, în societatea de a cărei bună stare este responsabil, unui copil trebuie să i se explice în școală ce înseamnă mesajele de pe pereții grădinițelor sau dacă părinții și biserica au succes atunci când își asumă sarcina asta.

Altfel spus, nu e un subiect de politizat, ci trebuie impus prin specialiști de măsurătorile sociale.

Astăzi am „biciclit”, pentru prima dată, cu Mara prin parcul Cancicov, fiecare pe bicicleta lui. Momentul a fost unul fericit pentru mine, dar mi-e atât de urât că partea asta a copilăriei ei e obligată să și-o țină prin hârtoape, că nu știu dacă voi mai putea aprecia ceva frumos în orașul ăsta.

Un gând despre berbeci:
Faptul că adulții care traversează ca berbecii au tendința să își educe odraslele să traverseze tot ca berbecii nu mă surprinde. În schimb, mă fascinează că tot fac comparația asta, deși am întâlnit în trafic berbeci (animale) care se asigură de 10 ori înainte să treacă strada.

Dacă tot vine 1 iunie, vreau să vă prezint un caz care să vă amintească un pic de țara în care trăiți.
„La numai 16 ani, Leonard Vasilică și-a pus ștreangul de gât, după o ceartă cu familia în care era plasat și o deziluzie în dragoste. În urma lui, a rămas un bilet în care și-a explicat gestul.” – scrie Ziarul de Bacău astăzi. (link în primul comentariu).
„Specialiștii au considerat că nu se impune terapia psihologică”, a zis directorul DGASPC Bacău despre caz.
Altfel spus, e normal ca un copil de 16 ani să decidă să își pună capăt zilelor, fără ca starea lui psihologică să fie observată de asistentul maternal, de un profesor de școală sau de un specialist al DGASPC. Mai mult, a ales să o facă prin spânzurare, la 16 ani (accentuez asta). Nu s-a aruncat în fața trenului, nu a sărit de pe un pod. Și-a pus singur ștreangul la gât.
Și un lucru mai înfiorător: „colectivul instituției au dorit să-l țină ascuns (cazul) pentru ca tragedia să nu inspire alți minor la gesturi asemănătoare.”
Oare pentru acești copii care sunt, evident, vulnerabili, se impune terapia psihologică? Sau următorul caz va fi la fel de normal?

Dacă te întrebi ce anume îți poate f*** o zi faină, așteaptă să primești un SMS de la o firmă de creditare, că ești dator la o companie de utilități care te-a facturat printr-o altă companie de servicii, în urmă cu vreo 8 luni și a uitat să îți trimită factura prin poștă.