Filmul de 35mm a fost produs la scală experimentală în laboratorul lui Thomas A. Edison din New Jersey, prin împărțirea rolei de 75mm. Edison și-a compilat notele despre filmul cinematografic dublu perforat în toamna anului 1989, descriindu-l ca pe o bandă lungă, perforată de două ori, care trecea de pe o rolă pe alta condusă de două roți cu pinioane. Filmul a fost obținut de la Eastman Dry Plate and film Company, în Rochester, New York. Totuși, au durat câțiva ani pentru ca acesta să devină un produs important al Kodak.
Filmul cinematografic era ieftin și părțile nefolosite aveau să devină valabile pentru utilizare în camere mici, care erau mult mai portabile decât cele pentru comune pentru formate largi. Emulsia filmului cinematografic avea la început o structură mai aspră și o viteză mică, dar cum studiourile începuseră să filmeze în interior, era nevoie de emulsii mai rapide. Ironic vorbind, acestea nu erau tocmai adecvate pentru aparatele de fotografiat de 35mm care urmau să devină valabile pentru consumatorii de rând. Totuși, primul design a fost patentat în 1908, și este cunoscut faptul că primul aparat de 35mm a fost cel din 1913, numit Tourist Multiple. Era folosit și pentru filmări, dar și pentru fotografie, iar succesorul său, Simplex, a adus posibilitatea selectării formatului pentru cadru întreg și jumătate de cadru.Oskar Barnack și-a construit propriul prototip numit Ur-Leica, în 1913 și l-a patentat, dar Ernst Leitz a decis să-l producă abia în 1924.
Formatul standard 135 care folosea film perforat de 35mm în casete pentru camere fixe a avut o dimensiune a cadrului de 24x36mm, de două ori decât cea a cadrelor cinematografice. Casetele aveau film pentru 12, 24 sau 36 de cadre. Formarul 135 a devenit, de departe, cel mai folosit film fotografic până la inventarea camerei digitale.
La început, filmul cinematografic era cumpărat în masă și era introdus în aparate prin camera întunecată. Ulterior, Leitz a creat caseta de film în care se putea încărca 1.6 m de film în camera întunecată și care, la rândul ei, se putea pune în aparat chiar la lumina zilei. Câțiva distribuitori au început să monteze filmul în casete, pentru ca utilizatorul de rând să se ocupe doar de introducerea acesteaia în aparat. În anii 1930, producătorii de filme au început să vândă filmele în casete de unică folosință, iar în 1936, Kodak a creat un nou standard prin introducerea filmului Kodachrome de 35mm în casete pentru camerele lor de tip Retina.
Au existat și alte montaje pentru încărcarea filmului pe timpul zilei, dar multe dintre acestea erau în formate minoritare în comparație cu 135. Cel mai de de succes era sistemul Agfa Karat, creat pentru camerele Agfa Karat în 1936 și produs până în 1963. În 1964, Agfa a adus pe piața un sistem de tip cartuș pentru 35mm, numit Rapid, pentru a concura cu cartușul 126. Ultimul competitor a fost APS care ar fi avut mai mult succes dacă n-ar fi intrat în epoca digitală.
Fotograful modest încă mai poate cumpăra filme de 35mm de lungime mare, pe care le pot introduce în propriile casete reîncărcabile. Acestea sunt umplute cu film printr-o crăpătură . Filmul este apoi tăiat, iar toate aceasetea se pot face în timpul zilei prin intermediul unor încărcătoare numite „încărcătoare diurne”.
Un comentariu