Spre deosebire de „The subtle art of not giving a f*ck”, pe „Arta subtilă a nepăsării” n-aș putea să v-o recomand. Chiar dacă e aceeași carte, faptul că a fost cenzurată la traducere este fix dovada existenței bulei de imbecilitate în care spune autorul că ne băgăm copiii, încercând să-i protejăm de viață.
Îmi și imaginez istericalele părinților de profesie dacă ar fi fost în situația să vadă „durere în p**ă” (da, avem și noi cuvintele) scrise cu litere mari, de tipar, pe titlul unei cărți expuse la ofertă într-o librărie de top, acolo unde sunt și cărțile de „coaching” pentru „parenting”. Ce mai contează că e o carte în care ți se recomandă să-ți asumi consecințele faptelor tale cu capul sus, că ai o singură viață și dacă nu îți dozezi bine durerea în p**ă, riști să o ratezi (n. r. pe viață).
Cenzura asta îmi arată că suntem tot acolo unde este mai important să stai pitit în propria-ți rușine și să cauți doar admirația mediocrității din societate folosind cuvintele potrivite. Și dacă tot ai urmat calea asta, fă-o cu anxietate și cu depresie, și ai grijă la cărțile care te învață altceva, căci acelea folosesc cuvinte porcoase.
V-am scârbit? Nasol.

Grădinița la care mi-aș fi putut duce eu copilul ar fi fost situată la aproximativ 600 de metri de locuința mea, dar n-am avut loc acolo, pentru că trebuia să se înscrie prioritar și copilul lui Ics Ulescu, din comuna Lilieci, proprietarul unui auto care stătea azi dimineață parcat pe un trotuar de pe strada Venus. Dacă familia Ulescu ar fi optat pentru o grădiniță din Lilieci (sau Hemeiuș), trotuarul ăla ar fi fost liber azi, eu aș fi venit pe jos, iar străzile Bradului, Mioriței, Banca Națională și Radu Negru s-ar fi lipsit de încă un participant la ambuteiaj.

Eu sunt pentru începerea școlilor, dar chiar sunt curios după care logică unii elevi din Măgura nu vor putea merge la școală în comuna lor (pentru că rata de infectare e peste 3 la mie), dar alții vor putea face naveta pentru a veni la școală în municipiu (unde avem puțin peste 1 la mie). Exceptând situația elevilor de liceu, mi se pare cea mai evidentă dovadă a unei societăți stricate, unde primează discriminarea socială, în care statul promovează șmecheria „descurcareților” care au reușit să își bage odraslele din suburbiile metropolei, nu doar în școlile municipiului, ci tocmai în școlile centrale. Că așa funcționează virusul: se propagă după viza de flotant.

Mă scuzați, n-am apucat să-mi dau cu părerea:
1. Nu cred că Vlad Voiculescu ar trebui să își dea demisia. De fapt, mi se pare cea mai mare ipocrizie să-l bagi pe cineva în căcat, apoi să-l acuzi că s-a mânjit.
2. Preotul și botezul: e crimă și trebuie tratată ca atare. Nu trebuie pedepsită Biserica sau botezul, ci crima în sine. Există un făptaș și există o victimă. Punct.
Atât am avut de zis. Carry on.

De mai bine de 10 ani, primesc ocazional, prin intermediari, laudele și respectele unor oameni politici influenți cu care abia dacă am schimbat cândva două vorbe. De fiecare dată mesajele sunt: „să știi că am vorbit cu domnul X despre tine, are un respect imens pentru tine” sau „să știi că te urmărim, iar X chiar citește tot ce scrii”. Înțeleg că uneori am fost „antreu” pentru alte discuții, dar de multe ori au fost simple gratuități.
La început, scăldat în naivitatea adolescentină, roșeam ca un copilaș care spunea cu succes poezioara la serbare. Câțiva ani mai tîrziu, îmi ziceam că „e ok, nu am un număr impresionant de fani, dar e important că mă citește X sau Y”, ca ulterior să ajung efectiv imun: „who gives a fuck că ăla știe să citească sau nu”.
Problema pe care o am acum, la 30 de ani, și pe care trebuie să o exprim în scris, ca să nu o țin în mine și să nu refuleze mai târziu, este că a început să mi se facă scârbă de aprecierile astea, mai ales dacă vin din partea „terților” unor oameni politici influenți. Și nu e o scârbă efemeră, ca un stuchit flegmatic pe care-l înghiți și trece. E o scârbă apăsătoare, de-mi vine să înjur, să duc războaie în mintea mea unde încep să izbesc mauși și să trântesc sertare.
Dintre toți lingușitorii (știutori sau neștiutori, pentru că subordonații mai fac și complimente născocite, în numele șefului de trib), unul nu m-a căutat vreodată să îmi spună: „Salut, Cristi. Uite, am văzut că ai scris ieri că îți curge mâl pe țeava de apă potabilă. Ce-ar fi să facem un proiect prin care CRAB să practice tarife diferențiate în funcție de potabilitatea apei care ajunge la robinetul oamenilor? În felul ăsta să compensăm pentru faptul că, pe lângă factura de la apă, tu mai plătești periodic pentru mentenanța sistemului de filtrare pe care l-ai instalat tot din banii tăi”.
De fapt, nu mi-ar trebui nici să mă caute. Ce-ar fi fost dacă ar fi făcut-o din propria inițiativă? Să își pună trupa politică să execute o soluție pentru problema pe care au citit-o la cel pe care îl apreciază? Să mă trezesc deodată că pot să-mi duc gunoiul reciclabil la pubela corectă sau că nu mai car pământul neamului în casă când mă întorc de la plimbare?
Ce-ar fi dacă urmăritorii mei, mari influenceri politici, și purtătorii servietelor care împart pupincurisme și-ar manifesta „respectul” și așa?

Ca să se rezolve problema discriminării, statul ar putea introduce posturi de „pilă” sau „cineva” în instituții. Astfel, toți cetățenii ar avea dreptul să contacteze „pe cineva” din primărie, spital sau poliție. Bonus, organizarea concursurilor ar avea mult mai mult sens dacă s-ar cere experiență de minimum 8 ani de pilă sau măcar 3 ani de cineva. Ca să nu mai vorbim de grila de salarizare și sporuri, care n-ar mai putea fi contestate din cauza asta.