VIDEO: Poveşti de pe bicicletă: Bacău – Buhoci – Bibireşti – Ungureni

Este vorba de un traseu care nu pare pretenţios şi care este etichetat de mulţi ca fiind unul uşor. Nu pot zice că a fost chiar aşa, chiar dacă l-am parcurs de vreo 10 ori până acum. Vorbim de aproximativ 62 de kilometri, dus – întors cu drum drept vreo 15 km, 5 km de urcare intensă, 3 km de coborâre, şi încă vreo 7 drum drept şi încă o urcare de circa 1 km jumătate. Asfalt peste tot.

Ca totul să fie mai intrigant, Ionuţ, colegul de la Probike Group, a zis că ar fi bine să  filmăm coborârea din pădurea Ungureni (adică dupa ce urcaserăm cei 5 kilometri). Am montat suportul pe bicicletă, am pus camera (şterpelită de la viitorul meu socru 😀 ) şi ne-am dat drumul în prăpastie. Am prins 30-40-52 km-h, viteza maximă. Scopul principal era să ocolim gropile ca să nu facem cunoştinţă cu asfaltul.

Celelalte două biciclete au trecut în faţă, iar eu am rămas în spate. Vorba aia: dacă tot filmăm – să nu fie numai drumul – să avem parte şi de puţină acţiune. Şi am avut. Pe la kilometrul 21 am observat că îi coborâse cricul la una dintre biciclete, aşa că am strigat. La orice înclinare a bicicletei respective (curbă sau ocolire de groapă, risca să se dezechilibreze). Am strigat o dată, de două ori, de 3 ori. A treia oară s-a oprit, puţin mai pe stânga.

Încrezător fiind în frânele mele, că doare deh – am DHS Silver şi sunt testicular, am zis că pot să opresc în spatele lui. Pe naiba, frâna pe spate n-a ţinut, aşa că am trecut „rachetă” prin dreapta lui. Parte pe care, bineînţelese, se afla pădurea şi prăpastia.  Am luat o gură de pământ şi am văzut şi eu ce înseamnă să nu ai control asupra ghidonului.

Una peste alta, am continuat drumul şi am filmat traseul până în Bibireşti. Un drum bombardat, dar care se află în plin proces de reabilitare. Se lăţeşte, iar proiectul pare destul de promiţător. La un moment dat am observat şi drumul gazului, canalizare, etc. La intersecţia dintre Zlătari şi Parincea e raiul pe pământ. Avea să înceapă cel mai bun drum din judeţ la ora actuală – reabilitat prin 2005, cred.

Urcarea nu a fost cine ştie ce, dar coborârea, la întoarcere, a fost sfântă. Viteza maximă a fost de 54 km, cu vânt în faţă.

Apoi am mers pe drum drept, am urcat cei 3 km şi ceva şi urma să coborâm. Bineînţeles, trebuia să filmăm, aşa că am luat camera care-nu-era-a-mea, am strâns-o bine, si am pornit la drum. Au fost câteva faze spectaculoase cu sărituri peste gropi, ridicări, ocoliri, depăşiri etc.

Punctul culminant a fost când a trebuit să trec eu peste o groapă. Am sărit peste, dar s-a cam rupt şi suportul de la cameră. Bineînţeles că a căzut cu totul şi am trecut cu roata din spate peste aparat. M-am oprit, am aruncat bicicleta în iarbă şi m-am întors să-l ridic ca să pot să-i plâng de milă. Numai bine că în urma mea venea un Duster. Am strigat la el să se oprească, el nimic. M-am apropiat, i-am făcut semn şi cu mâna să stea, am mai ţipat de 2-3 ori – a încetinit.

Dar a încetinit atât de bine încât a călcat aparatul în slow motion, cu ambele roţi, ca să pot auzi fiecare piesă din el cum se crapă în interior. Blestemat să-i fie Dusterul. Aparatul „lu’ tata socru” arată ca o plăcintă pleoştită.

Prin urmare – DJ 252 este superb. Dar pentru cei care nu au fiţe să filmeze, sau să încerce s-o facă pe eroii. Poate după ce se va termina proiectul lui Benea, totul va fi mult, mult mai simplu. Până atunci am de achitat  o sumă destul de frumuşică – pentru că nu m-am săturat de viaţa bună pe care am dus-o până acum şi pentru că bursa mea de student (inexistentă de altfel) îmi permite.

Mulţumesc, Dacia Duster cu şofer mârlan.