Şi încă unul pentru presă: “Jurnalismul cum îl visam cândva, naiv fiind” şi “ancheta fără casă”

„Să nu inventăm roata” – dar dacă roata nu există?

Mi-a luat ceva timp să mă gândesc la cum să scriu ceea ce m-a detaşat de o meserie la care ar fi fost minunat cândva să mă imaginez. Probabil era o memorie tristă a unui film bun din anii 30, când erau speculate mai ales imaginile cu străzile din New York şi cu tinerii care vindeau multe ziare în pantaloni scurţi pentru câţiva cenţi.

Sau probabil era vorba de imaginea unui om de leafă care-şi încheia ziua de muncă şi-şi aducea acasă un ziar pe care-l trântea pe masă şi-l răscolea mai târziu să vadă ce se întâmplă în lumea modernă. Poate era doar asta şi mi se părea că a avea numele pus sub un articol era o onoare pentru cel ce se mândrea cu asta. Vedeam, citind un ziar alb negru despre Văcăroiu sau Victor Ciorbea, un amalgam de cuvinte aşezate chinuit de un om care a muncit mult să obţină acea informaţia.

În niciun caz nu ar fi fost vorba de un comunicat trimis şi copiat pe o altă bucată pe hârtie sau nu ar fi fost vorba de o ştire scrisă de umplutură. Eram prea orb să mă gândesc că de fapt jurnalismul a fost şi este un soi de făină de mămăligă necernută şi fiartă, dată mai apoi la fomişti să fie digerată.

Acum? Se poartă acelaşi sistem: un cumul de articole aruncate pe tipar şi scoase la vânzare în câteva chioşchuri pustii. Şi se vinde ziarul, din ce în ce mai puţine exemplare, pentru că lumea a descoperit internetul. Ştirile se găsesc uşor, dar nu şi acea parte a presei care impresiona, cândva, pe cel ce aprecia meseria. Da, ziariştii erau mai importanţi decât politicienii, mai serioşi decât vedetele şi, cam maximul pentru cel ce-şi vedea viaţa într-o carieră excepţională.

La naiba, îmi imaginam o adrenalină extraordinară şi o satisfacţie nu dată de leafă pe cât de calitatea textului şi lauda ulterioară. Un soi de poliţist detectiv care se duce, întreabă, află cine a comis crima, de ce a comis-o, are interviu cu presupusul suspect, publică dovezi, află ce nu ştiu alţii şi pune pe hârtie informaţia pe care a găsit-o nu într-o zi, ci în 5, 6.

Nu am găsit asta în jurnalism, la nimeni. Nu am auzit decât discuţii  şi informaţii redate mot-a-mot după gura poliţiei, decât politicieni a căror declaraţii sunt redate subiectiv şi neconsolidate şi tone de informaţie necizelată, neinvestigată- practic virgină.

Nu există supermeni în presă, iar Kent este numele unui pachet de ţigări care-ţi dă cancer precum îţi doresc cei ce-ţi citesc lucrările scrise de umplutură pentru oameni mult prea plini deja. Jurnalismul nu mai este o meserie de care să fii mândru, iar cei din domeniu o confirmă. Ziceţi, câţi ziarişti ştiu să-şi poarte legitimaţia? Răspuns: Doar nu-s securişti.  Da, vedeam legitimaţia la fel de importantă precum însemnele unui detectiv.

PS: Am un subiect de anchetă fantastic care implică ceva contracte semnate de un individ din interiorul primăriei. Am dovezi, vreau să mă informez, să o scriu şi s-o public, dar nu am unde.

Verbele la imperfect se referă la ceea ce se întâmpla în imaginaţia mea şi nu că ar fi fost vreodată aşa.