Pentru că şi voi v-aţi mânjit cu chişleag, cândva, demult

Începem cu vulnerabilitatea

Să facem un experiment. Să presupunem că v-aţi fi născut după 90, când toată lumea visa cu ochii deschişi la viitorul roz bonbon. Treceţi prin 21 de ani cam aşa: „la 15 ani voi fi matur, realizat”. Apoi trec 5 ani: „la 20 de ani voi fi matur, realizat”. Ideea de a fi matur înseamnă, pe termeni mai simpli, că dispare vulnerabilitatea infantilă. Adică nu ţi se mai face frică de fiecare chiţibuş care pare acum o piedică.

Evident, chiţibuşul e mai mare cu fiecare zi care trece, iar vulnerabilitatea e dată de lipsa siguranţei. Urmează câteva explicaţii.

Maturitate, stabilitate, siguranţă

Siguranţa în viziunea celor ca voi, adică a celor care v-aţi născut în epoca ceauşistă, înseamnă studii, serviciu stabil, casă şi familie. Există posibilitatea să inversăm ultimele două pentru că se poate şi nu ne critică nimeni. Dar cele mai importante sunt studiile.

Siguranţa celor care trec acum prin experimentul meu este identică, mai puţin la partea cu inversatul. Sigur, studiile sunt importante, pentru că orgoliul este mângâiat duios atunci când afli că eşti „superior” intelectual. Dar nu sunt mai importante decât un loc de muncă şi, în niciun caz, nu bat necesitatea unui cămin propriu. Aşa se explică abandonul şcolar şi ratatul vieţii. Pentru că toţi se aruncă.

Locul de muncă

Ca să-ţi croieşti calea către siguranţă trebuie să mergi cu ghicitul pentru viitor. Pentru că studiile superioare nu-ţi vor garanta un loc de muncă aşa cum era, probabil, prin anii 80. Mai rău, cu legile fiscale din România, preferi să te angajezi fără să specifici că ai diplome pentru că rişti să fii scuipat între ochi. Pentru că angajatorii nu-şi permit taxele pentru un angajat cu studii superioare, pentru că sunt obligaţi să treacă pe hârtie sume pe care nu şi le permit. Astfel, inginerul cu şcoala vieţii va lua faţa inginerului cu studii superioare. Pentru că e mai ieftin.

Casa

Apoi, ai studii şi ai un loc de muncă. Urmează casa, pentru care s-a inventat o glumă proastă numită „prima casă” şi o altă glumă hilară numită „Locuinţe pentru tineri”. Adică nu sunt în măsură să judec, dar să dai casă pe criterii gen: puncte în plus pentru persoanele cu handicap mi se pare  macabru. Urmează chiriile şi împrumuturile bancare pentru care îţi poţi lua adio de la orice sentiment de stabilitate.

Familia

Poate unii oameni găsesc o mândrie în a-şi întemeia o familia în casa părinţilor. Să ai 30 de ani şi să locuieşti pe spinarea părinţilor. Să aspiri la un puradel şi să ocupi 50 de metri pătraţi cu oameni în loc de mobilă. Atunci va trebui să te duci la crâşmă, să bei până pici şi să te baţi cu pumnul în piept că eşti fericit în ţara ta. Chiar dacă ar fi să îţi iei casă printr-un program gen prima casă, sau prin credit bancar, tot nu ai avea posibilitatea întemeierii unei familii în care să fii atât de fericit încât să zâmbeşti că ai siguranţa. Nu o ai. E imposibil.

Cât despre orgoliu, eu zic că e la pământ. Pentru că, să fim sinceri, atunci când descoperi că îţi petreci 20 de ani învăţând, iar la 30 de ani abia îţi găseşti un loc de muncă prost plătit, deja eşti un om ratat.

Experimentul meu e simplu: aţi prefera să duceţi viaţa pe care am descris-o mai sus sau cea pe care o aveţi acum şi prin care aţi avut cândva o casă garantată de stat şi un loc de muncă? Zic, chişleagul meu parcă are prea mult zer.