Categorie: De pe Facebook

Text scris de mine în iunie 2009 (aveam 19 ani, domnule K)

În ultima perioadă lumea mă cam bate la cap că voi ajunge nu ştiu ce mare om politic şi că pulimea mă va aprecia şi mă va vota şi etc. Nu mă interesează politica şi nu cred că mă va interesa niciodată. Şi, ca să fiu concret, am făcut o lista cu motive ca să argumentez direct şi să evit oftările de: „O Doamne..”

Ca să ajungi în politică ai două variante. Fie te înscrii ca membru al unui oarecare partid şi începi munca de jos cu pupincurism şi tot tacâmul. Dacă nu ai bani cel mai probabil vei rămâne la stadiul de pupincurism căci pentru orice partid vei opta va trebui să contribui la bunăstarea acestuia. A doua varianta este să te cheme un partid. Aici sunt mai multe faze: ţi se oferă casă, masă, bani, relaţii şi o funcţie în frunte gen: vicepreşedinte la filiala zonală. Bineînţeles că pentru asta trebuie să fi făcut ceva important, partidul să-şi poată îmbogăţi imaginea prin faptul că te-a adus acolo.

Ai casă, masă, bani, relaţii şi funcţia. De-aici urmează turul doi al pupincurismului pentru a avea vreo şansa să te ocupi de politică. Păi oricum prea multe cuvinte nu poţi să adresezi, iar dacă încerci să coordonezi o activitate pe cont propriu vei primi un telefon prin care ţi se va zice: „Ai uitat de unde ai plecat, că noi te-am făcut şi te-am dres…”. În plus, nu poţi face tu ceva iar partidul să nu beneficieze din treaba asta. Nu este „estetic”.

Mai târziu vine, cel mai probabil, o nouă ofertă : „Ne pupi în fund doi trei ani, şi mai departe te vom face consilier sau îţi garanăm candidatura la nu ştiu ce funcţie”. Foarte frumos, stai liniştit în banca ta, eşti martor la toata căcaturile şi mârşăvăliile posibile, nu ai voie să zici nimic, stai ca o curcă beată înconjurat de tâmpiţi. Nu e nimic, ai speranţa că peste doi ani urci sus şi schimbi lumea. Nu e aşa. Trec anii în care eşti tratat ca un mieluşel înainte de Paşte. Te fac consilier (dând afară un consilier ales independent**). Acolo începe perioada de sclavagism. Păi stai puţin, doar nu credeai că poţi face o propunere pe cont propriu fără acordul partidului. Dacă partidul respectiv este la putere, chiar că îţi iei adio de la personalitate şi iei rolul de marionetă politică: „Noi propunem, tu aprobi – Noi îţi facem semn, tu respingi”. Dacă n-ai băgat bani în partid, fii sigur că ăsta e cel mai înalt punct din cariera ta politică.

Varianta independentă. Îţi faci campanie, eşti votat – ai intrat la funcţia X. Problema e că în departamentul X ai oameni din acelaşi partid care a reuşit să ajungă acolo că are membri şi votanţi. Vii cu o propunere, majoritatea te respinge. Vii cu un dezacord, nu prea contează că ceilalţi aprobă. Se trage linie după o perioadă şi ţi se transmite să îţi prezinţi demisia a doua zi că ai avut zero contribuţie. În locul tău vine membrul de partid**.

Bine – sunt multe avantaje gen: te duci oriunde, lumea te respectă, ai bani, ai relaţii, dă bine la CV, etc. Dar a-ţi vinde ideile unor imbecili care cel mai probabil nu le vor aplica niciodată decât dacă va servi unei campanii electorale este prea josnic. Ca să nu mai zicem că dacă vrei să renunţi prea devreme sau nu vrei să renunţi când ţi se dictează – vei fi prins în jocuri politice (cele mai superbe jocuri existente în societate). Dar despre asta voi vorbi în alt articol.

Du-te tu, la țară, și spune-i țăranului cu fes peste urechi să voteze tehnocratul: „Ce tehnocrat, bă? Știe să dea la sapă? Să lege o sârmă de gard? Lasă-mă cu biciznicii ăștia. Vine a lu’ Țucu și aduce și o căldare de vin! Ăla, om gospodar! Are mașină, casă mare, pământ.”

Când apar protestatari cu ceafă groasă, barbă scurtă, burtă de bere, pantaloni de training gri și mâinile-n buzunare – te gândești dacă mai are sens. Motivația în plus e dată de portavoce și fularul peste gură. #colectiv