Nu, nu te laşi de facultate când ai o restanţă, două trei sau optuşpe. De fapt, de cele mai multe ori eşti de-acord cu restanţa pentru că se nimereşte ca la examen să-ţi cadă nişte subiecte făcătoare de cruci. Aşa că nu te strofoci, semnezi foaia, căci aşa este frumos, te ridici din bancă şi pleci.
Dar cele mai nasoale momente sunt acelea când treci cu o notă care te face să ai coşmaruri noaptea, gen 8,9 sau 10, iar profesorul te confundă cu unul care s-a milogit. Adică sunt, într-adevăr, acei studenţi care nu au demnitatea să se mulţumească cu cât ştiu şi care se duc şi oferă flori şi lacrimi ca să fie mai sus, în top, că poate vor fi văzuţi mai bine de ochii lumii.
Adică a te milogi nu înseamnă să mergi la profesor să afli că, deşi ai obţinut cel mai mare punctaj dintr-un grup de studenţi cu nota 10, ai luat 9. Apoi să-i specifici chestia asta, iar el să-ţi pună 10 cu un „fie”, iar la următorul examen să afli că: „Ah, tu ai venit atunci la mine şi ţi-am dat un 10 cu milă”.
De altfel, îţi vine să te laşi chiar de atunci când eşti acuzat de ceva ce nu ai făcut, când ţi se spune că ai putea fi dat afară din examen fără să o comiţi, doar pentru a fi luat ca exemplu. Ţi se mai specifică faptul că, deşi ai două şanse la examen, tu eşti la ultima şi, orice se va întâmpla, atât va fi maximul. Normal, atunci îţi vine să completezi testul fără să te mai uiţi, să trimiţi rezultatul, să-ţi iei geanta şi direcţia unei crâşme, ca să te cerţi cu un perete. De bun simţ, peretele înţelege şi te sărută pe frunte.
Chiar dacă punctajul obţinut a doua oară a fost cel mai mare din toată grupa, profesorul îţi poate zice: „Da, pentru că ai făcut de trei ori”, iar nota o vei primi cu o nouă replică gen: „ţi-am pus un 8, 9 – deşi nu meritai, deşi cei care au 10 au luat cu 5-10 sau chiar 15 procente mai puţin decât tine”. Logic, ultima propoziţie ar trebui adăugată în explicaţia cadrului didactic pentru a te convinge că a renunţa e omeneşte.