La o șaorma englezească, cu Barack Obama

Eram în Londra, în fața stadionului pe care urma să se desfășoare finala de handbal din cadrul Jocurilor Olimpice. O piațetă destul de întinsă pe care se instalaseră, cu o precizie de invidiat, o sumedenie de chioșcuri. M-am gândit câteva secunde la cât de chicioase (kitsch) mi se păreau bâlciurile de pe la noi, cu hamsiile și rapânul de pe tarabe, cu înjurăturile de prisos ale „bucătarilor” care se scărpinau pe burtă cu mâinile unsuroase de la cârnații de bere.

Aici era civilizație. Se oferea mâncare de toate felurile, dar n-ai fi zis, vreodată că englezii sunt amatori ai șaormeriilor. Se numeau altfel pentru că orgoliul britanic nu-și permitea o denumire orientală atât de bine românizată. Nu simțeai toate mirosurile, doar cele care te interesau și care nu-ți afectau simțurile olfactive. Analogic, semănau izbitor de bine cu cele întâlnite în Piața Sfatului, Brașov, de pe lângă Covrigăria lui Petru.

O „Piața Tricolorului” extinsă, iar în loc de Prefectură era imensa polivalentă pe care am confundat-o, pe bună dreptate, cu Alianz Arena. Logo-ul Jocurilor Olimpice, mascotele de pe stradă și sumedenia de turiști din jur descriau cel mai bine atmosfera unui eveniment unic. Masele de jurnaliști și fotografi amatori își încercau norocul peste tot.

Alături de mine se afla o grămadă de oameni care păreau să stea la rând. Un tip bronzat bine îmi întinde mâna și mă salută. Era cu un cap mai înalt, bine făcut, într-un tricou polo cu dungi orizontale (tricoul de campanie al lui Seche?). Zâmbea, glumea și răspundea la întrebări de parcă era supus unui interogatoriu. Numai că se simțea bine, deloc amenințat și deloc răstit. Un calm de apreciat pe care nu-l voi vedea vreodată în politica din România.

Și totuși, era Barack Obama. Un om care se pregătea de campania electorală. De ce mi-a înins mâna și ce căuta la coada unei șaormerii britanice? Ai fi zis că e genul de om care-și pune oamenii să-i guste din mâncare și care ține la sănătatea lui. A plătit cu dolari americani, și a rămas câteva secunde să mă aștepte. M-a luat deoparte și mi-a oferit invitație ca să văd finala în loja lui (poate că îmi citește blogul).

Vorbeam într-o engleză stâlcită, rusofonizată de emoții. Era Barack Obama. Un om sigur pe el și, n-aș fi spus, un iubitor al handbalului. Când vorbea despre sport, se vedea în ochii lui o emoție pe care am mai zărit-o la Romeo Stavarache atunci când a înmânat medaliile de bronz echipei municipale. Era mândru, deși SUA se pregătea de o finală mult mai importantă, la câțiva kilometri depărtare, într-o polivalentă și mai mare. Vorbea de jocurile olimpice.

Discuția s-a extins: „Avem certuri, dar nu sunt pentru mass-media.” (se referea la clasa politică americană). „Cea mai bună glumă despre mine a fost cea cu bancnotele” (despre cum își plătește oamenii în poze cu casa lui).

„Oamenii se miră că m-am salutat cu (the) Johnny”. Aici a făcut o glumă, iar oamenii din jurul său au început să râdă. Se referea la omul de serviciu cu care a dat noroc în Casa Albă („cum merge treaba”) și a fost surprins de presă. S-a jucat cu fonetica. Engleza lui era perfectă.

Aveam să urmăresc un meci de handbal alături de cel mai puternic om din lume. Nu știam ce-am făcut să ajung acolo. Briza londoneză mă incomoda, iar handbalul nu era nici pe departe sportul meu preferat. Totuși, am stat de vorbă cu Barack Obama, într-o piațetă imensă, înconjurați de apropiați ai Casei Albe și de agenți sub acoperire (culmea, aveau căștile albe). Mâncam o șaorma englezească cu președintele Statelor Unite ale Americii.