RDS-ul îşi recrutează angajaţii din…. gară, cred.

Ştiu c-o să mă bată Dumnezeu că am avund gânduri necurate azi la o caseriţă de la RDS, dar nu mă puteam abţine.

Am ajuns la concluzia că RDS-ul îşi angajează oamenii pe baze necunoscute în etica muncii. Adică ori sunt ăia de la RDS ţapeni că-şi angajează oameni înţepaţi, ori angajaţii ştiu cum să se comporte la interviu. Mai ales domnişoarele alea drăguţe de la casierie care habar n-au cum să-şi facă treaba. Adevărul este că a experimenta pe abonaţi te poate face să înveţi mai repede cum să-ţi faci meseria sau cum să renunţi la ea.

Revenind la subiect. Tânăra casierie de la un punct RDS din Bacău (din motive religioase prefer să nu dau nume şi locaţia) îmi zice cât am de plătit şi bate chitanţa direct. Îi zic că nu am şi să scoată chitanţa numai pe cât am plătit. Se uită urât la mine, îşi dă ochii peste cap ca o piţipoanca pe care ai fi obligat-o să circule cu Dacia şi răspunde direct:

„-NU!”

„-Dar nu am 2 lei”

„-Păi şi cum aţi venit să achitaţi”

„-Nu ştiam cât e factura, anulaţi”.

Îşi cheamă o colegă, blondă de altfel. Asta îi dă o idee genială. „Nu-i da chitanţa! Vă întoarceţi cu restul de bani şi atunci o luaţi.” Zise ea sigură. Da foarte bine, eu las banii, las chitanţa. În timpul ăsta ea putea să facă ce-i trecea prin minte şi apoi să zică de mine că n-am plătit. Când să plec, se ridică prima fiţoasă, scoate portofelul, comentează ce-i vine prin minte şi bagă 2 lei de la ea.

„-Ei bun. Ei bun, las că mă-ntorc.”

Străbat 2 km până acasă. Iau banii. Mă duc la magazin. „Nu vă supăraţi, puteţi să îmi daţi şi mie cei mai mărunţi bani pe care îi aveţi?”. Am făcut 2 lei din monezi de 1 şi 5 bani, numai de dragul de a-i face pe plac. Merg iar 2 km şi ajung la frumoasa din pădurea adormită.

Îi pun banii pe masă. Râde uşor ca şi cum s-ar flata. Nu-i numără.

„-Sunt 2 lei?”

„-Da.”

Îi strânge direct.

„Staţi”. Şi mai scot un buzunar de monezi.

-Acum sunt toţi.

Îi strânge şi pe ăia.

-Dar rest nu-mi daţi?

Ca să nu se coboare ea la nivelul de a-mi număra banii mă întreabă: „Cât?”.

Considerând că nu ştie să numere monezi, sau că e alergică la metale am răspuns: „10 bani.”

Îmi dă şi restul. Fericită de asemenea, şi-a dat seama că îmi cam bat joc de ea. „-Şi chitanţa”. Îmi dă şi chitanţa, apoi îi zic zâmbind: „-Acum să-mi ziceţi şi cum vă cheamă.”

„-Poftim?”

„-Numele dumneavoastră”. A început să îi tremure vocea, apoi albă toată la faţă: „Dar pentru ce vă trebuie”.

„-Pentru reclamaţie domnişoară”. Tot zâmbind. Doar îmi reţinuse chitanţa degeaba.

Mi-a dat un nume de peşte. Partea interesantă că ea scosese chitanţa, dar o făcuse pe numele blondei. Ea se scotea, cealaltă intra la belea. Ca să scriu reclamaţia trebuia să mă duc la o altă măsuţă la acelaşi centru. Foarte frumos, voi scrieţi reclamaţiile că sigur vor ajunge la director. „A, şi dacă se ia vreo decizie, dumneavoastră nu veţi fi anunţat”. De parcă m-ar fi interesat pe mine că o dădeau sau nu pe tipa aia afară. Am vorbit cu cea de la reclamaţii şi am zis că nu mai are rost să scriu, că tot o făceam degeaba. Cel mai probabil ajungea la coşul de gunoi din biroul direcţiunii.

Câteva chestii de reţinut pentru RDS et Co:

– Angajatul trebuie să se comporte în mod egal cu orice client, indiferent dacă acesta e analfabet, needucat, african, ţigan, evreu, etc.

– Angajatul să nu bată chitanţa până nu îşi numără banii.

– Angajatul să nu reţină chitanţa clientului, dacă a bătut-o înainte, poate să o anuleze.

– Reclamaţia la direcţiune e cea mai pozitivă formă de exprimare a nemulţumirii. Afectează doar angajatul – Pasul următor ar fi OPC- afectează toată compania.

– Angajatul dacă se uită urât la client, dă ochii peste cap, sau nu e în stare să vorbească civilizat- pune în pericol toată compania.

Când am ieşit din sediu, la casierie era doar blonda. Cealaltă se dusese probabil să-şi sune rudele şi prietenii. Eventual să-şi înece amarul cu un lichior şi câteva ţigări. Sau poate a avut nevoie urgentă de a merge la toaletă şi a plânge după cum cere protocolul.