Crampele economiei şi sfinţenia lenei

Cât e glumă e glumă dar românii încep să-şi scoată la iveală adevărata faţă de leneşi. Nu mă refer la toţi, doar la ăia mai geniali şi mai cu minte care-şi permit să fraierească sistemul pe bani mulţi şi timp liber. Cum? Foarte simplu. Îşi arată crampele naţiunii la servici.

La noi se închid magazinele în week-end, vara funcţionează cu program redus şi iarna au timp liber pentru sezon. Cu alte cuvinte, dacă vrei să cumperi un jumper pentru calculator într-o zi de luni la ora şapte seara – cauţi până îţi vine acru. Dacă găseşti un magazin specializat deschis, nu te grăbi să zici aleluia. Ai toate şansele să dai peste un vânzător nătărău care să se uite la tine de parcă eşti o icoană sfântă venită din cer. Fie habar n-are cu ce se mănâncă fie zice: staţi să vină colegul. Colegul vine de pe undeva de la măturat wc-uri, se bagă în discuţie şi explică în termeni ştiinţifici cât de ţapăn este el ori cât de mult i-a scăpărat capul patronului când l-a angajat: „Nu cred că se mai fabrică”. Asta ca să nu verifice lista de produse. Sau trebuia să-i traduci „săritor” să vadă poate i se aprinde un led în cap.

La hypermarketuri te minunezi că găseşti mereu deschis. Foarte frumos. Desigur angajaţii sunt pe secţiuni – unul este la IT, altul este la mezeluri şi altul la vin. „Aveţi cumva idee ce voltaj trebuie să aibă încărcătorul pentru acumulatorii ăştia?” „Păi nu scrie pe cutie?”. Ba da, scria pe cutie, dar unii dintre noi nu ştim să citim – ori cât de prost aş fi dacă ar fi scris şi aş mai fi întrebat. Ia cutia, se uită, cheamă colegul. Vine colegul. Nu ştie. Mai cheamă încă doi. În câteva minute am o întreagă armată de bufoni care se uită şi se întreabă unul pe altul de parcă acumulatorii ăia ar fi fost veniţi de pe o planetă de extratereştri. Se deplasează la departamentul de garanţii şi-l întreabă pe ăla care face facturi şi pune bonuri. Ăla ridică un receptor şi întreabă pe altul. Un simplu „nu ştiu” ar fi fost de-ajuns şi m-aş fi convins că erau angajaţi acolo să se micşoreze numărul de persoane cu dizabilităţi date în şomaj. Pleci şi-ţi bagi p*** ca românul.

Treci la un restaurant la ora 23:30 seara. Programul ţine până la 24. Te aşezi la masa şi vine papiţoiul la tine cu papion şi-ţi zice mândru pe el: „Am închis” „Pe uşă scria 24” „Da, dar am închis” „Dar nu trebuia să închideţi la 24?” „Atunci se închide uşa”. E una că vrei să bei o bere la un restaurant, alta când îţi vine să o vomiţi de la nişte mârlani care abia aşteaptă să ajungă acasă şi să se laude că au muncit de nu se mai văd. Dintr-o politică occidentală, un program sună cam aşa: până la ultimul client – că ies banii. Capetele seci care vor să plece nu au localul lor şi nu se gândesc că dacă „tăticul” lor nu face bani îi dă afară. După ce rămân fără servici să mergi la ei şi să-i chemi la o bere, că ştii tu un local..

Ca să nu vorbim de medici. Ăştia au de completat o condică sau ceva de genul. Au programul de la opt la doişpe la cabinet. Pleacă de la zece. A doua zi vine şi găseşte un rahat la uşă. De ce? Pacientul de la zece şi-un sfert avea diaree.

Pentru nişte oameni care muncesc, şi se laudă că-s harnici, că fac şi că dreg – trebuie să recunoaştem că românii sunt cunoscuţi în toată lumea. Italianul şi neamţul înjură, dar noi suntem mândri că lenea e un simbol naţional şi nu putem să-l neglijăm.