[Inainte de a citi acest articol, doresc sa mentionez ca nu incerc sa ies in evidenta pentru nimeni si ca nu accept presiuni din partea nimanui. Sper ca mesajul sa fie inteles si sa nu fiu vazut ca un personaj negativ al literaturii. Cat despre cei ce nu au rabdare\/chef\/interes sa citeasca acest articol doar pentru faptul ca este prea lung, sa nu o faca.]<\/p>\n
Asa cum toti au un idol in viata si toti vor sa fie idolatrizati la randul lor, la fel sunt si cei care nu inteleg ce inseamna acest cuvant. Valoarea unui om prin ceea ce a lasat in urma: geniul, zeul, luceafarul, filosoful, poetul… si totusi, de ce nu Eminescu? De ce nu pot si eu vedea ceea ce vad oamenii care il lauda si al carui nume il pronunta cu mandrie? De ce nu pot aprecia acest om ridicat la statutul de simbol national?<\/p>\n
In primul rand o valoare nu poate fi impusa cuiva, asa cum este impus Eminescu. O valoare trebuie descoperita, apreciata, laudata si criticata de la sine, nu citand pe altii. Un substrat filosofic trebuie interpretat de fiecare in parte, asa cum i se releveaza lui. In fond asta inseamna filosofie, nu? De asta este substrat, pentru ca este ascuns in cuvinte – poetice sau nu – sa fie descoperit. Sa fie distins de om, sa fie discutat si ajuns la un inteles. Doar pentru ca G. Calinescu a fost numit critic literar, profesor universitar, ca a trait in perioada postbelica sau pentru ca este laudat pentru activitatatea sa… nu inseamna ca interpretarile sale trebuie sa fie privite ca pe o teorie. Nu este o lege, nu este un principiu… este o opinie – opinia lui Calinescu.<\/p>\n
„Luceafarul” a fost in primul rand om. Un om mediocru as putea zice – in ciuda genialitatii sale. Un om care a scris un jurnal in versuri, un jurnal ce nu a vrut sa-l faca public. Si de ce ar fi vrut el asta? De ce ar fi vrut el sa-si publice lucrarile? Erau ganduri, sentimente… situatiile sale, viata sa. Pe cine ar fi putut sa intereseze viata unui tanar nelinistit, frustrat de nevoia cunoasterii? Pe nimeni, sau pe mine in mod cert nu. Pentru ca multi tineri cunosteau aceleasi frustrari, doar ca si le exprimau diferit: unii prin pictura, altii prin muzica… asta pentru cei ce se numeau artisti. Altii se foloseau de clasicile deprimari, sau pur si simplu innebuneau. De astfel poezia, nu era doar un refugiu, ci si un mijloc de descarcare psihologica.\u00a0 Si spera ca oricine o va citi se va regasi in ea, iar vocea lui Eminescu, va deveni vocea sa.<\/p>\n
Si totusi de ce nu Eminescu? Pentru ca a fost un om care a cedat – a cedat vietii. S-a rezumat la cuvinte si a uitat ca are o viata care merita traita. S-a rezumat la cuvinte\u00a0 si a refuzat sa se exprime. Totul „a amutit” scris pe o hartie ce mai tarziu urmeaza a fi predata in scoli. Pentru ce? Pentru ca elevul sa vada din „Luceafarul” un nou mijloc de parodiere, pentru ca profesorii sa vada din Eminescu o noua resursa de predat interpretari inutile? De ce sa nu-l urasc pe Eminescu cand el imi este impus? De ce sa nu-l urasc pe Eminescu cand lumea ma forteaza sa-l apreciez? Si totusi eu nu vreau sa-l vad acum pe Eminescu prin opera sa, ci vreau sa-l vad asa cum si-a dorit si el – ca om.<\/p>\n
Acest poem numit „Luceafarul” este o deplangere a faptului ca el va fi uitat in timp sau este de fapt un regret ca nu se poate bucura de conditia unui om? Si el nu s-a bucurat de dragoste. El a incercat sa deschida ochii oamenilor, sa-i faca sa inteleaga diferenta dintre ceea ce se zicea la vremea respectiva si adevarul politic. A observat intentii negativiste venite din partea profitorilor mondeni si a criticat cat a putut. Dar n-a fost inteles si a fost catalogat drept nebun. Pentru asta trebuie apreciat – pentru ca astazi, la fel ca si atunci, cand cineva incearca sa relateze un adevar, este catalogat drept nebun si aproape desfiintat. Iar ei l-au facut nebun. Erau din inalta societate, cu studii superioare – deci daca eu cred interpretarea marilor critici literari, de ce sa nu cred si interpretarea acestor imbecili? In fond tot oameni au fost si ei.<\/p>\n
Acum, a-l desfiinta pe Eminescu nu este greu. Acest „sacrilegiu” ,cum l-ar numi idealistii si iubitorii de literatura, il pot face in trei sau patru argumente. Pur si simplu caut in dictionar un cuvant degradant, vad explicatia pe care o are si i-o atribui. Eminescu nu a izbutit sa se faca inteles, nu a reusit sa se impace cu „greutatile” vietii, a fost un non conformist in ceea ce priveste societatea, iar despre dragoste ce sa mai zic? Si-a plans in versuri suferinta, si-a plans in versuri conditia. Iata deci definitia completa a unui om ratat. Ca a reusit o cariera, ca a creat ceva valoros nu contrazice termenul – pentru ca a lasa ceva in urma, ramane in urma, dar nu si in timpul sau.\u00a0 Asadar iata cum am reusit sa-l scot pe Eminescu din gura celor care i-au dat boli, care au scris articole si povesti nemuritoare despre el, si s-au chinuit cu stupoare sa-l detroneze pe „cel mai mare scriitor roman”. Dar nu vreau sa am aceasta „onoare”.<\/p>\n
Creator de limbaj poetic ce a atras dupa sine o serie de imitatori, o serie de poeti distrusi care au incercat sa-si gaseasca loc in clasa „Luceafarului” – Nu Eminescu este vinovat ca cei de dupa el i-au copiat scrierea, ci acei care au facut din Eminescu o teorie pe care nu au studiat-o ci au copiat-o. Nu el este vinovat ca in literatura noastra\u00a0 stagneaza in 2 mari creatori de limbaj poetic dupa el – nu el i-a inspirat pe cei doi, ci el i-a indemnat, singurul lucru copiat fiind curajul. Iar aici nu-i poate judeca nimeni pentru ca nu pot fi impuse reguli celui care a creat regulamentul.<\/p>\n
Deci cum pot fi eu orginal, din moment ce trebuie sa invat poeziile lui Eminescu? Cum pot crea fara a folosi arta poetica ce nu imi apartine? De ce mi-as ucide talentul si gandirea aplicand „teoria” altora?<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"